Aşezări umane:

Casa şi gospodăria

Cu toate transformările suferite în ultimii 50 de ani, gospodăriile tradiţionale ţărăneşti mai rezistă în zonă.

Din relatările bătrânilor satului şi din fotografiile şi schiţele grafice păstrate de localnici, se poate face o descriere a transformării în timp a locuinţei.

Astfel, la începutul secolului al XVIII-lea, locuinţa ţăranilor din partea locului nu mai era un bordei săpat în pământ, ci avea o cameră cu tindă, înălţimea nefiind prea mare. Pereţii erau din schelet de bârne necioplite şi furci care se împleteau şi se îmbinau cu cuie de lemn, peste care se lipea lut cu bălegar de cal, apoi feţuit cu lut tras drept cu lopăţica.

Construcţia caselor cu două camere şi o tindă între ele apare la începutul secolului XVIII. Tot acum încep să apară şi alte materiale de înfrumuseţare a pereţilor: huma, varul şi culori obţinute din plante. Casele aveau ferestre mici acoperite cu material transparent, iar spre sfârşitul sec. XVIII cu sticlă. Acoperişurile erau alcătuite din paie şi stuf.

La jumătatea sec. al XIX-lea, ca urmare a influenţelor civilizaţiei austriece din nordul Bucovinei, locuitorii au preluat din zona Cernăuţi modele de construcţii de case, anexe gospodăreşti sau chiar de îmbrăcăminte, însă tradiţia s-a păstrat în toate. Chiar dacă apar case cu 3-4 camere, cu geamuri mari, unele cu două nivele, stăpânii le împodobeau cu scoarţe, lăicere, ştergare şi perdele tradiţionale.

Astăzi, satul Miorcani este alcătuit în majoritate din case cu 2,3 sau 4 camere, cu un nivel, cu pereţi din cărămidă sau chirpici, acoperite cu ţiglă sau tablă, electrificate, dotate cu mijloace necesare vieţii de zi cu zi.

Portul, tradiţia şi dotările edilitare gospodăreşti:

În jurul casei era grădina cu pomi fructiferi, răchiţi, arbori cu lemn tare, plop pentru obiecte de uz casnic.

Se poate spune deci că există o economie rurală, deşi rudimentară, care satisfăcea necesităţile fiecărei gospodării.

Odată cu dezvoltarea activităţilor gospodăreşti, încep să apară în jurul caselor şi o serie de dependinţe: şopru şi şură, poiată şi cuşcă pentru păsări şi animale, beciuri şi sâiece. Grădinile din jurul caselor erau şi sunt în genere mari, pe care gospodarul avea grijă să-şi aşeze la casele lor copiii. Aşa existau la Miorcani mahalale întregi locuite de membrii aceleiaşi familii, obicei ce s-a păstrat până astăzi. Era un cult al grijei părinţilor pentru copiii pe care îi năşteau şi îi educau în spiritul respectului faţă de muncă şi familie(actualmente, diminuat), se supravegheau şi se ajutau reciproc.

Casa, mică sau mare, cu toate ale sale, ograda şi grădina, are sufletul stăpânului, al strămoşilor şi copiilor lui. Aşadar, pentru ţăranul locului, casa nu e un simplu adăpost care să-l ferească de ploaie, vânt şi ger ci, ea capătă în sufletul lui o dimensiune mai mare, cu înţeles de patriotism conjugat cu valori eterne.

Se păstrează în Şcoala Miorcani o colecţie etnografică aparţinând începutului sec. al XIX-lea şi prima jumătate a sec. al XX-lea. Toate ilustrează priceperea şi dinamismul gospodarilor acestor locuri, aşa cum îi descrie Alexandru D. Lungu (actor şi scriitor din Miorcani): ... „ n-aveau timp să moară decât duminica, restul săptămânii făceau pâine chiar şi pentru trântori". Sigur, astăzi situaţia nu mai e aceeaşi, aşa cum în genere, s-a schimbat întreaga comunitate rurală după evenimentele din 1989: s-au schimbat concepţiile despre proprietate, despre respect, despre munca altuia şi cu greu pot fi aduşi tinerii la acea înţelepciune care caracteriza societatea secolelor trecute. De aceea apar şi fenomene antisociale care urâţesc viaţa comunităţilor săteşti.

Instituţii ale satului:

Dotările comunale educaţionale îşi au obârşia după 1864 când, prin adoptarea Legii instrucţiunii, învăţământul primar a devenit gratuit şi obligatoriu.

Primele informaţii asupra unui învăţământ organizat în satul Miorcani le găsim în „Agrigultura română în judeţul Dorohoi" de I. Ionescu de la Brad, care atestă existenţa unei şcoli la Hudeştii Mici, în 1866.

Construcţia şcolii ridicată în 1897-1899 se păstrază şi azi; ea cuprindea 2 săli de clasă şi cancelaria, iar în curtea şcolii a fost construită locuinţa directorului. Această locuinţă a fost transformată în săli de clasă în perioada interbelică, ca urmare a creşterii numărului de elevi, adăugându-se încă patru săli de clasă şi din 1959 alte două săli; actualmente, clădirea fiind renovată şi amenajată pentru folosirea ei ca grădiniţă.

Actuala şcoală a fost construită între 1970-1971.

În prezent, în satul Miorcani există o grădiniţă cu un număr de aprox 35 copii, o Şcoală Generală cu clasele I-VIII, cu aprox. un număr de 120 de copii şi două clase se arte şi meserii cu aprox. 30 de elevi. Toate aceste clase îşi desfăşoară activitatea în incinta celor trei clădiri ce aparţin instituţiei educaţionale din satul Miorcani.

În 1948, prin donaţia făcută de Dinu I. Pillat, conacul de la Miorcani a devenit loc de desfăşurare a activităţii Spitalului Miorcani. Din 1951 până în 1995 Spitalul a deservit pentru asistenţa medicală a populaţiei din sat dar şi a localităţilor din jur.

În 1995 Spitalul a fost desfiinţat, localitatea Miorcani (peste 2000 de suflete) rămânând fără asistenţă medicală. Clădirea fostului Spital din Miorcani a fost revendicată de urmaşii familiei Pillat (Cornelia şi Monica Pillat), care au donat-o Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei în anul 2002, propunându-se de către aceasta, înfiinţarea unui centru de asistenţă socială şi culturală. Astfel, în vara anului 2002 clădirile ce au aparţinut moşiei Pillat au fost preluate de IPS Dr. Daniel, Mitopolitul Moldovei şi Bucovinei, fixându-se la faţa locului planurile de refacere a clădirilor şi de organizare a noii instituţii.

În Miorcani la jumătatea sec. al XVII-lea, cimitirul din vechea vatră a satului avea o mică bisericuţă construită din piatră în care erau adăpostite icoane pictate pe lemn. Cimitirul era înconjurat cu un zid de piatră.

În 1840 Alexandru Şuţu, cel care avea în proprietate moşia Hudeştii Mici, pune împreună cu locuitorii satului temelia actualei Biserici din piatră şi cărămidă, în stilul moldovenesc cu hramul „Sf. Dimitrie". De-a lungul vremii, Biserica a fost renovată de mai multe ori, ultima renovare şi cea mai cuprinzătoare fiind realizată între anii 1999-2002, când au fost refăcute zidăria, acoperişul, pictată în interior şi exterior şi împrejmuită cu gard din piatră şi fier forjat. Ulterior reînnoirea şi dotarea Bisericii au continuat prin înzestrarea cu nou mobilier, montarea unei instalaţii de încălzire pe baza unei centrale termice, aşezarea unei mochete pentru trafic, construirea unui lumânărar în incintă, ridicarea unui monument al eroilor din marmură ş.a. O contribuţie importantă în cele realizate alături de locuitorii satului şi-au adus-o fraţii Călin şi Gheorghe Bultoc, fii ai satului.

Actualul cimitir se află în NE satului cu o suprafaţă de aproximativ 1,4 ha., înconjurat cu zid din piatră, clădit prin munca enoriaşilor.

In anul 2009 pe data de 24 mai cu ajutorul Domnului,in timpul pastoratiei preotului Hrusca Remus-Octavian dupa o ultima reparatie Biserica „Sf.Dimitrie'' primeste odorul sfintirii de catre I.P.S. Teofan,Mitropolit al Moldovei si Bucovinei.

Sursa : https://miorcani.mmb.ro/3449-istoricul-parohiei-miorcani